În teatrul politic din România, unde criza dintre PSD și blocul PNL-USR pare să se fi instalat pe termen lung, președintele Nicușor Dan se regăsește într-o postură oarecum ciudată: aceea a liderului care, după ce s-a sprijinit pe umerii societății civile și ai formatorilor de opinie, se declară acum iritat de faptul că aceștia nu îi mai oferă o susținere necondiționată. Actualul locatar de la Cotroceni pare să fi uitat că influența politică nu este un activ imobilizat, ci un credit care trebuie reînnoit constant prin fapte.
În campania electorală, Nicușor Dan a beneficiat din plin de ceea ce am putea numi un „capital de împrumut”. Mai exact, credibilitatea unor influenceri și a unor grupuri civice care au garantat necondiționat pentru el în fața electoratului reformist. Odată ajuns la putere, însă, președintele pare să fi interpretat acest sprijin ca pe un cuvenit „cec în alb”, o autoritate delegată pe termen nelimitat, care nu ar trebui pusă la îndoială.
Astăzi, când aceiași oameni care l-au susținut îl critică pentru deciziile luate în justiție, Nicușor Dan răspunde defensiv cu o atitudine care trădează mai degrabă o anumită nemulțumire față de pierderea acestui scut. El etichetează reacțiile foștilor săi susținători electorali drept „emoționale” și acuză liderii de opinie că „ațâță tensiunile” și „incită pe acest război”. Este, în esență, o plângere la adresa unei societăți care refuză să îi mai valideze orbește pașii, forțându-l să-și câștige propria influență, una izvorâtă din convingere, nu din inerția susținerii trecute.
Eroarea fundamentală de calcul a președintelui matematician rezidă în ideea că societatea civilă ar avea o „obligație” de loialitate față de omul Nicușor Dan. Recenta scrisoare deschisă semnată de câteva zeci de organizații civice este un memento brutal. Votul și susținerea au fost un „contract social” bazat pe promisiuni clare privind justiția independentă și reformele autentice. Oamenii au rămas în continuare consecvenți cu crezurile lor. Dacă președintele, fost activist civic la rândul său, și-a camuflat sau și-a schimbat cumva intențiile pe parcurs, alegând să servească sistemul pe care promisese că îl va schimba, societatea nu are nicio datorie să îl urmeze în această derivă.
Atunci când președintele tratează criticile cu „aroganță” și se declară „mirat” de atacuri, el nu face decât să confirme o decuplare profundă de electoratul care i-a oferit mandatul sub condiția unor reforme reale.
Rolul de mediator pe care Nicușor Dan și-l asumă în conflictul PSD-PNL este prezentat de acesta ca o poziție de o neutralitate nobilă, deși recunoaște că îi dăunează electoral. Totuși, dincolo de retorica superioară a echilibrului, se întrevede deja dificultatea unui lider care nu mai are în spate „armata” de influenceri care să îi traducă și să îi justifice deciziile în fața publicului.
În loc să se vaite de lipsa de sprijin a celor care pun presiune pe decidenți, presiune pe care el însuși o cerea până nu demult, președintele Nicușor Dan ar trebui să înțeleagă că acum este momentul să demonstreze că poate convinge prin sine. Influencerii nu sunt agenți eterni de PR ai administrației prezidențiale, iar încercarea de a-i învinovăți acum pentru „războiul de uzură” din societate este o formă de a refuza responsabilitatea propriei imagini.
Președintele Nicușor Dan a ajuns neașteptat de repede, raportat la momentul preluării mandatului, în punctul în care trebuie să decidă dacă va continua să fie un președinte care se miră de „emoționalitatea” poporului său sau un lider care acceptă că un capital politic durabil se câștigă prin transparență și consecvență. Avertismentul societății civile pare deja definitiv. „Dacă ați ales să serviți sistemul, veți fi judecat ca parte a lui”.
Ceea ce ar trebui să reușească a privi „drept în ochi” Nicușor Dan, măcar acum din postura de președinte, este realitatea că fără susținerea „pe credit” a influencerilor, rămâne singur în fața propriului mandat. Și să reușească a admite și a înțelege, dincolo de propriile-i convingeri și de propria-i încăpățânare, că este obligat a ne dovedi că influența sa reală este suficientă pentru a menține România pe drumul promis și că nu a fost doar o proiecție a speranțelor altora.