Proiectul de Ordonanță prin care ministrul Bogdan Gheorghiu vrea să schimbe procedurile de intervenție în cazul monumentelor istorice are o mare problemă. Disfuncțiile în aplicarea legislației privind monumentele istorice sunt mult mai diverse iar prin abordarea parțială a acestora (care favorizează imobiliarii) se face dovada că există interese mari în spatele acestei decizii și nu se vrea rezolvarea problemelor ci satisfacerea acestor interese.
Mai mult, aceste neclarități și inconsistențe în aplicarea legislației din domeniu justifică o actualizare a Legii nr. 422/2001 și a legislației conexe, în urma unui proces concret și onest de consultare publică și cu specialiștii din domeniu, respectiv parcurgerea procesului legislativ în Parlamentul României.
Cu toate acestea, ministrul Bogdan Gheorghiu insistă că proiectul este unul în beneficiul cetățenilor și al patrimoniului cultural național, catalogând reacțiile de respingere a proiectului ca venind din partea unor grupuri de interese din zona mafiei avizelor.
„Scopul Ministerului Culturii este să protejeze patrimoniul, dar și să asigure cetățenilor un set de reguli coerente, fără piedici și termene aberante. Trebuie eliminată practica de <alergat după ștampilă>”, spune ministrul.
Pentru a vedea care sunt dificultățile în aplicarea legislației actuale, vă prezint mai jos câteva din problemele identificate de Comisia Prezidențială pentru Patrimoniul Construit, Situri Istorice și Naturale.
Lipsa de precizie, claritate şi consecvenţă terminologică, determinată de lipsa de competenţă a celor care formulează aceste definiri, sau de armonizare a utilizării terminologiei în actele normative: conceptele de „monument istoric”, „zone de protecţie a monumentelor”, „zone de arhitectură protejată”, „zone construite protejate”, „peisaj cultural”, relaţia dintre ansamblu şi componente coabitează în textul aceleiaşi legi sau sunt utilizate în legi conexe ori complementare, toate în vigoare, referitoare la monumente istorice, urbanism, disciplina în construcţii.
- Legea 50/1991 (privind disciplina în construcţii) face referire doar la monumentele istorice şi la zonele lor de protecţie, nicidecum la zonele construite protejate. Acestea, la rândul lor, sunt reglementate în mod neclar în Legea 5/2000.
- Ordonanţa 21/2006 (concesionarea monumentelor istorice) nu conţine nici un fel de referiri la zonele construite protejate.
- Ordonanţa 47/2000 (privind monumentele istorice din patrimoniul mondial) face referiri doar la monumentele istorice şi la zonele de protecţie a acestora. Nu există temeiuri legale, în consecinţă, pentru a include în Lista patrimoniului mondial zone protejate construite în lipsa acestor asimilări legislativ-terminologice.
- Legea de bază, 422/ 2001, foloseşte şi defineşte conceptul de „monument istoric” prin trimitere la abordările principalelor tratate şi convenţii internaţionale. Până la art. 18 din lege întregul discurs normativ se referă doar la categoria juridică menţionată. La art. 18, ex abrupto, este introdus conceptul „zonă construită protejată”. Acest nou concept este afectat de regimul aplicabil marcării monumentelor istorice şi cel al eliberării de avize pentru intervenţii. Mai mult, în cuprinsul legii putem întâlni două concepte diferite: „zonă construită protejată” şi „zonă protejată” (de ex. art. 33 alin. (1) lit. k, vs. art. 33 alin. (5) lit. f). Deţinătorul unei proprietăţi situate într-o zonă protejată nu se bucură de facilităţile prevăzute pentru deţinătorul de monumente istorice la art. 40 şi următoarele. Finanţarea monumentelor istorice (art. 49 şi următoarele) nu conţine prevederi referitoare la zonele construite protejate. Regimul sancţionator (art. 53 şi urm.) este aplicabil doar monumentelor istorice, nu şi zonelor construite protejate.
- Legea nr. 50⁄1991 (autorizarea în construcţii) face referire la art. 3 doar la monumentele istorice şi la zona lor de protecţie, nu şi la zonele construite protejate.
- Una dintre lacunele de maximă importanţă din legislaţia românească – cu urmări de anvergură pentru acţiunile de protejare a patrimoniului cultural şi natural – este absenţa conceptului de peisaj cultural ca instrument specific de protecţie, pe teritorii mai vaste de acţiune, pentru patrimoniul cultural şi natural. Paradoxal, în pofida faptului că România este semnatară a Convenţiei Patrimoniului Mondial şi a Convenţiei Europene a Peisajului de la Florenţa, care impune adoptarea instrumentelor legislative prin care să se asigure identificarea şi protejarea peisajelor culturale, în Legea monumentelor istorice (Legea 422/2001, art.3, lit.c), sintagma peisaj cultural, fără să-i fie definit nici măcar conţinutul, este utilizată gratuit şi confuz, într-o înşiruire de atribute ale noţiunii de „sit”.
- Un factor agravant în ceea ce priveşte situaţia patrimoniului urban l-a constituit Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, care, prin permisiunea acordată particularilor de a iniţia documentaţii de urbanism derogatoriu, a încurajat distrugerea fondului construit cu valoare culturală.
- Zonele construite protejate sunt reglementate confuz în Legea nr. 5/2000. Este neclar dacă instituirea de zone protejate prevăzută de lege înseamnă acelaşi lucru cu zonele de protecţie prevăzute de Legea 422/2001.
Nenumărate modificări şi completări aduse aproape tuturor documentelor care reglementează protecţia patrimoniului cultural naţional, fără ca acestea să fi fost republicate, le fac de multe ori ilizibile, greu de aplicat sau, dimpotrivă, uşor de ocolit.
Regimul sancţionator, în cazul faptelor foarte grave, este cel puţin neclar în Legea 422. Astfel, nu este evident care pedeapsă se va aplica infracţiunilor îndreptate împotriva monumentelor istorice: cea de la art. 280 Cod Penal, cea de la art. 360 Cod Penal sau cea de la art. 24 alin. (2) din Legea 50/ 1991. Trebuie subliniat faptul că Legea 422 nu conţine o pedeapsă specifică. Mai mult, nici OG 47/ 2000 nu conţine o sancţiune specifică. Metodologiile de aplicare a legii nu sunt duse până la capăt şi nici corelate cu alte legi în vigoare (Legea finanţelor publice, Legea finanţelor publice locale, Legea achiziţiilor publice, Codul penal, Codul fiscal, Codul muncii, Legea sponsorizării etc.).
În acelaşi timp, trebuie remarcat faptul că infracţiunile îndreptate împotriva patrimoniului cultural construit cad în competenţa procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie. Păstrarea competenţei materiale la nivelul judecătoriei este insuficientă pentru o reală protecţie a patrimoniului cultural construit. Mai mult, în ceea ce priveşte cercetarea penală, implicarea specialiştilor în patrimoniul construit este posibilă doar la nivel de experţi, iar competenţa poliţiei în acest domeniu este mai degrabă redusă.
În fine, cel de al doilea mare palier al regimului sancţionator, sancţionarea faptelor calificate drept contravenţii, cuprinde mult mai multe lacune. Astfel, competenţa constatării şi aplicării sancţiunilor este distribuită către foarte multe autorităţi (art. 57) sau instituţii, fapt de natură să facă dificilă aplicarea sancţiunilor. Aceste prevederi legale, raportate la cele din art. 26 şi 27 din Legea 50/ 1991 generează o şi mai mare neclaritate a întregului regim sancţionator din domeniul patrimoniului cultural construit deoarece nerespectarea regimului construcţiilor în domeniul monumentelor istorice nu poate fi sancţionat la nivelul contravenţiei. Doar în cazul contravenţiilor reglementate de OG 47/ 2000 competenţa este clar distribuită către specialişti din domeniul culturii şi, respectiv, construcţiilor (urbanismului) (art. 13). Pentru zonele protejate construite (reglementate de Legea nr. 5/ 2000) nu există posibilitatea sancţionării unor contravenţii.
Lipsa unei liste aduse la zi şi suficient de detaliate a monumentelor istorice şi a delimitării zonelor construite protejate, fapt care, împreună cu celelalte carenţe semnalate, încurajează grav abuzurile şi ilegalităţile.
Faptul că nu sunt actualizate sau nu există PUG-uri pentru toate localităţile, PUZ pentru zonele istorice ale oraşelor sau zonele cu arhitectură protejată, PUZ-uri sau PUD-uri ilegale introduc mutilări iremediabile, luate apoi ca argument şi punct de sprijin pentru continuarea distrugerilor, faptul că se practică intens urbanismul derogatoriu, că primăriile oraşelor sau ale comunelor deţinătoare de clădiri sau zone cu un patrimoniu construit semnificativ, sau chiar, de cele mai multe ori, autorităţile judeţene nu au specialişti în patrimoniu, arhitecţi şefi sau alt tip de personal specializat, constituie, împreună, una din cauzele determinante ale gravelor prejudicii aduse patrimoniului cultural naţional.
Politica paradoxală a Ministerului Culturii şi Cultelor de continuă diminuare a rolului Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice are o influenţă negativă asupra acţiunilor de protejare a patrimoniului cultural naţional. Comisia Naţională a Monumentelor Istorice (CNMI) are în prezent un caracter exclusiv consultativ, avizele sale tehnice fiind încălcate.
Mai mult, Comisia nu este întotdeauna consultată în probleme de stringentă actualitate, cum sunt cele legate de avizarea reglementărilor pentru planurile urbanistice destinate zonelor protejate (esenţiale pentru evaluarea corectă a unei intervenţii în mediul istoric). Desfiinţarea unui sector important al Comisiei (secţiunea de arheologie) a avut consecinţe nocive pe termen lung asupra metodelor de conservare şi punere în valoare a monumentelor scoase la lumină prin cercetare arheologică. Una din cele mai importante consecinţe ale crizei de autoritate a Comisiei este faptul că proiecte respinse de comisiile zonale (CZMI) au fost ulterior avizate favorabil în cadrul Direcţiei Monumentelor Istorice din Minister.
