18.1 C
Năsăud
joi, 24 iunie 2021

171 de ani de la nașterea poetei năsăudene Veronica Micle

Trebuie citit

Autor: Ion Lucian Petraș

Azi era ziua de naștere a poetei Veronica Micle (171 de ani de la nașterea poetei), născută Ana Câmpean, la Năsăud, pe 22 aprilie 1850, căsătorită cu Ștefan Micle, profesor universitar renumit de la Iași. Pe timpul cât Ștefan Micle a fost rectorul universității din Iași, Mihai Eminescu este numit directorul Bibliotecii Centrale.

Ana Antonia, mama Veronicăi Micle, era văduvă. Soțul ei, cizmarul Ilie Câmpean, murise în timpul luptelor cu insurgenții maghiari pentru eliberarea Năsăudului. La Iași se afla unchiul răposatului ei soț, Petru Câmpeanu, profesor la Academia Mihăileană și preceptorul fiilor domnitorului Sturza, mai târziu profesor la Universitatea din Iași, care a devenit protectorul acestei familii refugiate. O parte din copilărie, cea mai fericită, Veronica o va petrece la conacul din Miclăușeni al Sturzeștilor, loc de vis și încântare pentru copila înclinată de acum spre visare și poezie.

Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud -Însemnarea Botezaţiilor din parohia Nasseudului (Năsăudului)

Frumoasă, spirituală, cultivată, Veronica devine o femeie plină de poezie și mister, romantică și provocatoare. În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu.

La 1 septembrie 1874, Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Va locui în Iaşi, până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relaţie tumultoasă. Din amintirile lui Slavici ştim că după stabilirea la Iaşi, în 1874, Eminescu frecventează salonul literar al Veronicăi.

În primii doi ani relația este platonică, iar cea care a decis să schimbe lucrurile este Veronica. La 6 februarie 1876, pe când soțul ei, Ştefan Micle, lipsea din Iaşi, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate şi l-a lăsat să o strângă în braţe. Urmează șase luni de frământări continue, ocazie cu care Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său. În cele din urmă, Eminescu pare că reuşeşte să se desprindă din vraja ei şi scrie poezia „M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire”.

Tot în 1876, dupa o vizită la Bucuresti, Eminescu se împrietenește cu nepoata lui Maiorescu, poeta Mite Kremnitz. Veronica Micle rămâne însă idolul său.

Veronica preia din nou inţiativa şi reuşeşte să îl recucerească oferindu-i ceea ce până atunci îi refuzase. Dovadă este scrisoarea de dragoste a lui Eminescu, din 30 august 1876, vreme la care Veronica era căsătorită încă cu profesorul Micle.

Cu timpul, pasiunea lui Eminescu se mai domoleşte. El hotăreşte să se mute la Bucureşti, în octombrie 1877, devenind redactor la Timpul. Crește pasiunea pentru Mite Kremnitz, careia îi predă lecții de limba română și-i oferă în manuscris poezia „Atât de fragedă”. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epoca Eminescu” .

Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud – Atestatul de bacalaureat al poetei Veronica Micle

După moartea lui Ştefan Micle, din 4 august 1879, legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanţe din partea lui Eminescu. Scrisoarea pe care i-o trimite Veronica imediat după aceea conţine explicaţiile pentru felul în felul încare se comportase ea până atunci.

„Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima, inimă plină de mine, dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală; această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare; privirea ta, vorba ta, în sfârşit, toată persoana ta în prezenţa mea nu era decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine însuţi, încât chiar şi persoana cea mai proastă ştia că eşti îndrăgostit de mine; deci nu trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unui iubiri atât de mari?”, îi scria Veronica Micle lui Mihai Eminescu.

Ea îi declară cu sinceritate că motivul pentru care nu a vrut să facă cunoscută legătura lor este evitarea divorţului, pensia pe care o aştepta după moartea soţului ei fiind o compensaţie pentru copilăria ei sacrificată (căsătorită la doar 14 ani). Veronica adaugă că nu vrea să devină o povară pentru Eminescu, fiind sigură că grijile materiale le-ar distruge dragostea.

Eminescu face publică intenția de a se căsători cu Veronica. Lunile septembrie şi octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880, ei încearcă să-şi întemeieze un cămin, fără să reuşească – niciunul dintre ei neavând o situație materială sigură. În plus, Maiorescu și alți colegi junimiști nu încurajează o astfel de căsătorie, temând-se că scânteia geniului eminescian s-ar putea stinge în confortul căminului conjugal.

În perioada următoare rolurile se schimbă. Veronica, aflată la Iași, îi trimite numeroase scrisori în care se plânge ca n-o mai vizitează, că îi scrie rar, că scrisorile sunt prea scurte și că o neglijează, amenințând cu despărțirea. Eminescu răspunde în câteva rânduri motivând că este „bolnav și obosit”, iar când Veronica îi cere ultimativ să spună cum vede viitorul lor, Eminescu îi răspunde că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziţie cât de cât asigurată”.

Există de asemenea referințe si privind o mărturisire a Virginiei Micle, precum că în mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Este momentul în care intervine prima ruptură între cei doi. Separarea lor durează până în decembrie 1881. Din această perioadă s-au păstrat câteva scrisori disparate, majoritatea expediate de Veronica. Eminescu îi răspundea rar, cu aceeaşi eleganţă, dar încercând să evite reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi sunt pline de ameninţări şi de reproşuri, chiar mai exagerate ca până atunci. În altele îi face declaraţii de dragoste şi încearcă să obţină de la el un semn cât de mic de atenţie.

La finele lunii decembrie 1881, ea se duce la Bucureşti, unde se întâlneşte cu Eminescu şi reuşeşte să-i redeştepte iubirea. Ea îi stârneşte gelozia faţă de Caragiale, cu care avusese între timp o legătură intimă, Eminescu chiar bruscându-l pe Caragiale, când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului, la Maiorescu acasă. Ulterior recunoaște că totul s-a produs ca urmare a greșelilor lui, pe care încearcă să le îndrepte în relația cu Veronica.

Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Odată cu declanșarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Ponegritorii Veronicăi Micle nu încetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar („vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofițer”). Iarna lui 1883-1884, cu relativa însănătoșire a lui Eminescu, îi readuce pe cei doi în Copou, pe urmele iubirii de odinioară.

În 1886, o găsim pe Veronica în București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. În 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste, București, 6 februarie 1887„. „Și te iubesc ca și atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Și cu acea simțire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii.”

În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoșani, stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la București, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, care îl îngrijise cu devotament în ultimii doi ani, o detestă și o defăimează în fel și chip. La sfârșitul anului 1888, Veronica Micle e din nou la Botoșani, lângă poetul bolnav.

Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud – Poeta Veronica Micle

Moartea poetului, în dimineața de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șuțu, o găsește pe Veronica în București, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidență, poezia „Raze de lună”, ce apare în cotidianul „România”, din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu:

Raze de lună

”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!” / Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe / Duși de al iubirei farmec, privind cerul împreună, / Noi visam eternitate în durata unei clipe.

”Ce n-ar da un mort din groapă pentr-o jerbie de rază, / Ce din lună se coboară, și pământul îl atinge; / Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează, /Și că-n pieptul său viața cu căldură se răsfrânge!”

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie / A sa liniște eternă, pacea lui nestrămutată, / Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie, / Pentr-o clipă de iubire din viața de-altădată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr’ de urmă / Și în locul ei, amarul și pustiul ne rămâne. / Ah! Și ca să porți povara unui chin ce nu se curmă, / Tu cu moartea ta în suflet te târăști de azi pe mâne.

Dac-ar da un mort din groapă, pentr-un răsărit de lună, / A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună / Toate razele de lună, toate razele din soare / Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

La 3 august 1889, la 39 de ani, Veronica Micle se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese după moartea lui Eminescu.


Aici puteti citi o parte din corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle:

https://ro.wikisource.org : Corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle.

Aici citiți și alte scrisori:

https://www.realitatea.net : Corespondența inedită dintre Eminescu și Veronica Micle

Aici, un video explicativ al poveștii de dragoste dintre cei doi:

Povestea de iubire Veronica și Mihai Eminescu

(Text publicat de Ion Lucian Petraș, în Patrimoniul Transilvan, 22 aprilie 2021)

- Publicitate -spot_img

Mai multe articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

- Publicitate -spot_img

Ultimele articole