Asistăm, de câteva zile, cu fuste date peste cap și strigăte de dezamăgire, la certurile interne din USRPLUS. La toate nivelurile. De la celebritățile naționale gen Vlad Alexandrescu sau Mihai Goțiu, până la anonimi județeni.
Ba mai mult, apar situații de invalidare a votului intern, de răsturnare a ierarhiilor pe listele parlamentare sau anunțuri de presă transmise în cel mai amatoristic fel posibil, înainte de validarea rezultatelor la nivel național.
Huo, neomarxiștilor! Hai să vedem ce fac alte partide, unde, teoretic și statutar, alegerile se țin de la baza spre vârf. Teoretic, pentru că, de fapt…
Ne place liniștea deciziilor interne luate la nivel de baronate, de ciolaci și orbani?
Legea spune că președintele unui partid, la nivel local sau național, după caz, trebuie să confirme lista de candidați pentru locale sau parlamentare, prin semnarea ei. Dar nu spune nicăieri că acel președinte e tătuca suprem, că pixul lui decide ordinea pe liste. Nicăieri, dar se practică. Sub aparența unui sistem de votare “pe listă”, cel care decide e șeful. Șeful pixului. Și uite-așa ajung să se minuneze de ipocrizia sistemului chiar membri de vază ai acelor partide. Care nu au pile strong la șefu’.
Primii sunt traseiștii. Spălați, curați, parfumați. În haine noi, ale partidului care i-a recrutat de la dușman. Care sunt trimiși, din același pix, să ii reprezinte pe aceiași supuși, doar schimbând tabăra și devenind colegi (chiar șefi) cu (peste) cei pe care i-au înjurat până mai-ieri.
Apoi fuzionații. Cei care își țin nevasta si își părăsesc partidul. Ca să candideze în partidul unui prieten, acel prieten fiind deținătorul unui pix eligibil, mai eligibil decât pixul vechi, îmbătrânit, uzat moral al țiitorului de neveste. Fără număr…
Trecem rapid peste reprezentanții minorităților naționale, plictisitori deja (sunt aceiași de ani și ani, inclusiv cei obișnuiți să guverneze cu oricine) pentru a saluta cu mult entuziasm plasările pe locuri eligibile pe criterii confesionale, transpartinice.
Ultraconservatorismul este deasupra noțiunii de partid politic, este universal, dominant și bănos. Mai vizibil și mai puțin ocult decât lojele.
Spălătorii de imagine sunt soluții concentrate de îndepărtare a tuturor germenilor și bacteriilor care au pătat brandul partidului populist. Cum e și normal, sunt de sorginte medicală și sunt plasați pe poziții înalte, strategice. Mare mirare că nu s-au gândit și la Lucan…
Deci, dragii moșului, ce alegem, ce ne dorim? Sfânta competiție transparentă, cu strigături și nemulțumiri, sau opacitatea partidelor clasice, unde un pix împarte puterea după preferințe? Personale sau dictate.
E clar. Vine EBA și ne legiferează pe toți!